Search

Despre cărți și Cartea Recordurilor, cu Diana Farca 🇹🇩📚🇺🇸

Bine te-am găsit, Diana Farca! Iată un nume deja cunoscut la nivel de România, Republica Moldova... și știu că nu te oprești aici! Diana, ești la un click distanță de oricine dorește să pătrundă în lumea ta! Dar, să te aștepți că discuția noastră de astăzi are menirea de a te aduce nu doar în fața publicului, ci și într-o realitate, cum ar spune unii, mai puțin plăcută: an de grație - 2020. Ce poți să ne spui despre perioada pe care o traversăm?




Bună ziua, în primul rând! Mulțumesc pentru invitație! Mi se pare foarte frumos, proiectul Voci Contemporane, pentru că dă posibilitatea publicului, să descopere povești de viață care poate să inspire și ne ajută poate, în funcție de cei pe care îi ai tu invitați, în emisiune , să luăm și altă modalitate de a filtra lucrurile! Uite! Chiar anul ăsta, pe care îl tranversăm! Întâmplarea face că pentru mine, anul 2020 e o sabie cu dublu tăiș! Pe de o parte am avut prima perioadă a pandemiei, când eu trebuia să am lansarea cărții, într-un eveniment la care să participe, inclusiv naistul Mădălin Luca și o suită de oameni foarte dragi mie, din mediul cultural! Nu s-a mai putut întâmpla, pentru că a fost în stare de urgență lansată distopia „Noi doi”. S-a pliat pe vremurile pe care le traversăm. Așa că am lansat cartea - online. A trebuit să îmi reinventez toată activitatea la firmă, și aici, de fapt se ramifică discuția. Pe de-o parte m-au pus în fața unor temeri, cum ne-au supus pe toți de altfel, unor frici: fie că e vorba, la unii de ipohondrie, fie vorba de frica de nu a avea stabilitate la muncă. Relațiile sociale, care s-au modificat simțitor . Perioadele de angoasă, de singurătate, pentru mine de exemplu, fiind tot așa, singură. Dar până la urmă ești atât de singur, pe cât îți dai voie să fii, că dacă tu ești o companie plăcută , te liniștești, îți găsești energie în singurătate. Lucru care se întâmplă, de exemplu în cazul meu, dar pe de altă parte, anul 2020 a venit direct la pachet cu niște revelații minunate, pe care altminteri nu aș fi avut timp să le decantez. Deci, pentru mine 2020, a fost un an al reinventarii și al revelațiilor. Pentru că de voie, de nevoie, a trebuit să îmi mut activitatea în online, să duc la zi site-urile firmei, să mă gândesc la strategii pe viitor, pe care să combini online-ul cu offline-ul, încât să existe conținut de calitate, dar care să reflecte multă muncă, care e în spate. 2020 e un an în care se pierd foarte multe lucruri, dar, de fapt ne ajută să consolidăm pe baze noi și poate mai frumoase.



Spune-mi 3 cuvinte, în care te descrii tu, Diana Farca.

Entuziastă, curajoasă și iubitoare (sper)


Sunt convinsă, că ar putea fi mai multe etichete pe care ți le-ai putea pune sau ți le-ar putea pune alte persoane care te cunosc. E important ca tu să știi cum ești, ce-ti dorești și care pot fi armele tale să traversezi perioadele grele. De altfel, proiectul în curs vizează acest scop și anume să încercăm să ne descoperim armele interioare, să depășim momentele grele, precum cele generate de pandemie. În alte perioade vor fi probabil, alte provocări, în trecut au fost alte provocări. Spune-mi te rog, ce te ajută cel mai mult, din tot ce ai învățat tu, până în momentul de față? Care e arma ta cea mai puternică?


Mie nu-mi plac foarte mult etichetele, în momentul în care un om le pune. De asta nici nu le folosesc cu referire la mine, dar în momentul în care tu m-ai întrebat mi-a sărit imediat în cap, cuvântul pe care de exemplu eu îl folosesc des. Acesta ar fi entuziasmul. Deci, o armă în cazul meu ar fi entuziasmul, bucuria credinței în Dumnezeu, cu care fac toate lucrurile, sper că cel puțin peste tot unde trec , că-i profesional sau personal, încerc să las mediul ăla „un loc mai bun” . Dar, de ce zic că nu-mi plac etichetele? Câteodată, în momentul în care vin etichetele, vine presiunea asta, că trebuie să corespunzi, care e puțin falsă, pentru că orice lucru care vine din exteriorul nostru, ca să ne valideze sau ca să ne blameze, ar trebui să nu ne ...


Limiteze?


... și să nu ne zgâlțâie centrul de echilibru interior. Și de fapt centrul de echilibru interior îi pentru fiecare sursa puterii lui. Acum, în funcție de experiențele pe care le trăim, în funcție de aversitatea pe care trebuie s-o depășim , la fiecare, asta arată într-un fel anume. Nu cred că există o rețetă a fericirii, o rețetă a unei relații de iubire de succes.




O definiție a frumosului ...


Nu! Pentru că pentru fiecare e individuală. Există, într-adevăr anumite repere, pentru că trăim într-o societate și omul e un animal social de la Aristotel până la Jean-Jacques Rousseau. Ei zic asta: că la fiecare, definiția este distinctă. Când intervine de fapt problema și care e sursa relelor? În momentul în care centrul de echilibru se zgâlțâie pe baze ferme și eu trebuie să-mi iau mereu validarea din surse extrinseci. În problemele, în perioadele de luptă o să am dificultăți în a-mi menține starea asta de echilibru, de plutire, pentru că de fapt nu problemele sunt cele care ne dărâmă, ci felul în care reacționăm noi la ele.


Exact! Cum ne raportăm noi la problemă.


Da, în momentul în care nu avem metanoia aia, schimbarea minții care vine tot din sistemul nostru de credințe. Suntem șovăitori, repet, și atunci nu avem baza interioară puternică. Ce se întâmplă de cele mai multe ori? Intervine comparația. Și am mai zis chestia asta, că e o vorbă înțeleaptă, zice că dacă ai judeca elefantul după capacitatea lui de a se urca în copac, ai zice că-i prost, și dacă ai judecă peștele după același principiu, la fel, în schimb dacă ai judeca peștele după capacitatea de a înota, îți dai seama că-i genial și dacă ai judeca elefantul după capacitatea lui, de nu știu, de a bea apă cu trompa, ai zice la fel, că e inteligent. Deci problema intervine , nu atunci când căutăm rețetele. De fapt, emisiunea ta , e o căutare...


Da...


... pleci pe filiera sufletească a fiecăruia , vezi cu ce ne identificăm și dacă există o zonă comună, căci clar există o zonă comună, o cheie pentru fiecare om care are succes într-un anumit domeniu, care și-a găsit starea asta de echilibru și care nu are nevoie de validări exterioare permanente, numai că rețeta asta de la caz la caz, suferă anumite diferențe pentru că ni-s diferiți.


Cu siguranță nu putem vorbi de adevăruri universale!


Absolut!


Despre asta e vorba, și e important să nu fim înțelese greșit. Dar Diana, spuneai pe undeva că România, e pe ultimele locuri la citit proză grea...


Nu, la citit, pur și simplu.



Dar cum reușești, tu, să fii bestseller, și nu orice bestseller, ci vorbim de o proză grea, profundă.


Acum ai zis o chestie și mie îmi vine să zâmbesc și o să va zic de ce. Am avut problema asta câțiva ani când m-am apucat de scris. Eu iubesc scrisul de mică, și am avut vreo 8 ani de zile în care nu m–am gândit că o să mai scriu, deși am și eu o specializare de reporter-redactor. Am dat uitării, mi-am făcut studiile juridice și a revenit scrisul în viața mea, la un moment la care, eu aveam căutările mele. Deci a venit fix la momentul potrivit. De ce râd? Că nu-s eu bestseller. Mi-a luat puțin timp să înțeleg că așa vine mândria și merge înaintea căderii și înaintea celorlalte păcate. Nu eu sunt bestseller pentru că aveam la un moment dat cărțile mutate pe stand în Cărturești, în librăriI. Era clar, o bucurie mare, într-o țară în care se citește atât de puțin, România, Bulgaria și Republica Moldova. R. Moldova nu apare în toate aceste topuri, pentru că vorbim despre U.E. Dar cel puțin, la nivelul Uniunii și Moldova nu e în U.E , România și Bulgaria, sunt codașe, sunt pe ultimul loc, și atunci a fi în librărie, e deja o realizare. Dar am înțeles ulterior, cum zicea Wayne Dyer, care e genial și e un bun maestru dacă plecați în căutarea asta spirituală (a fost, fie iertat, că a murit acum câțiva ani), Și zicea el la un moment dat, că la un alt nivel și americanii au problemele lor, cu cititul, pentru că la fel, educația suferă un declin, dar tot apărea lista celor mai citite cărți în New York Time’s . Și la un moment dat își întreabă soția, care la fel scrie , dar mult mai modestă decât el. Și îi zice, „Bună, te-au sunat aia de la NYT, că să vadă dacă apari?”. În fiecare săptămână, lista apărea joia, știi? - la care soția lui, (el cu o săptămână înainte fusese pe locul I , a nu știu câtă săptămâna în top), îi zice „Nu apari!”. Atunci el spune: „Păi cum nu apar?”- „Păi nu apari tu, apare cartea!” .




Foarte tare! (râzând)


Și e genial , pentru că în momentul în care mergi pe drumul tău, trebuie să vină o idee, un principiu, un ideal sau un proiect cultural cum e o piesă, o carte, un eveniment, care să meargă înaintea ta, că de fapt, ăla e în centrul atenției și pe ăla îl promovezi, nu pe tine. Tu într-adevăr contezi pentru că e primul impact. Oamenii vor să rezoneze cu tine, și clar, te ajută să fii un om plăcut, să nu fii o companie proastă pentru că dacă ești o companie proastă, ești un prost partener de discuție, chiar dacă scrii și ai talent. Dar am înțeles, abia acum vreo 2 ani că, da, cărțile sunt bestseller, nu eu. E interesant, pentru că încerc să iau din toate extremele vieții și să mă echilibrez și asta înseamnă să iau și din extremele societății în care trăim, care-i plină de dihotomie și de luptă și de contraste. „Contrast”, asta definește România.


Spui lucruri adevărate și iată, cel puțin o idee super valoroasă cu care, eu voi pleca de la discuția noastră. Mi se pare de bun augur să discutăm despre ciclicitatea lucrurilor. Da, un motiv bun să citească oamenii, mai ales istorie.


Un motiv bun să citească. Bine, nu ai nevoie de motiv. În ce sens? La un moment dat, pe palierul dezvoltării fiecăruia, îți dai seama că de fapt ăsta e motivul sau esența istoriei: că în momentul în care nu te pasionează câtuși de puțin să îți cunoști rădăcinile, să te ancorezi de ele, vei fi sortit eșecului. Ni-s condamnați să repetăm lecțiile trecutului până le învățăm, și atunci tot trecem prin același ciclu toxic, fie că e vorba de relații, vocațional, medical, cum vreți voi, până ne învățăm lecția și trecem la următoarea lecție. Are viața așa, un mod tare interesant de a ne schimba întrebările. În momentul în care ai impresia că ai răspuns la toate, începe o nouă etapă și îți schimbă toate întrebările.




Dacă ar fi să ne legăm de problema pe care o pune globalizarea, de ce crezi că se întâmplă globalizarea asta atât de repede ? De ce suntem așa dispuși, să renunțăm la identitatea națională și să adoptăm, să împrumutăm atât de ușor obiceiuri străine?


Acum, de la contractul ăla social, a lui Jean-Jacques Rousseau, care ziceam că îmi place mie, (îmi place, nu neapărat că mă identific cu ideea, dar îmi place filozofia), oamenii întotdeauna au găsit modalități de a ajunge la calea de mijloc, de echilibru. Și undeva, globalizarea asta a fost răspunsul forțat al omenirii. Varianta la care au ajuns atunci, la nivelul de înțelegere pe care l-au avut. Când zic atunci, mă refer acum zeci de ani, când deja era evident, de exemplu, (că intrăm acum în economie și în politică și la fel, nu vreau să fac pe sociologul sau politologul, deși am studii sociale, umaniste) - acum câțiva zeci de ani, cred că ne-am dat seama, de exemplu, ca model economic, capitalismul, ca idee de creștere, la modul la care a fost gândit atunci, nu e un model sustenabil. În mod cert nici socialismul sau alte și alte sisteme care au fost și cu un motiv sunt perimate. Dar care e problema? În momentul în care omul vine și ia o soluție cum e globalizarea, cum a fost vorba de socialism, cum a fost vorba de, Doamne, nu vorbesc de legionari sau altele, (tocmai aia e ideea, că nu îndemn la gândiri extremiste), a fost de fapt soluția disperată a unui om, dar într-o lume ideală. (că am în biblioteca și Utopia și alte cărți, care ne arată că multe sisteme preluate, în teorie vin că o soluție, iar în practica aprofundată sau aplicată, îți dai seama că au lacune, și că ar putea suferi îmbunătățire). Acuma, la globalizare chiar cred că a fost asta ideea, că am avut cele două războaie mondiale. După ele a fost ideea, nu artificială și nici forțată, cât au văzut-o ei, nu știu, pe cale de consecință, de a menține cât de cât pacea. Acum, interesantă partea asta, pentru că în Orientul Mijlociu, chiar apare în Distopie, la momentul actual, că e angajată o treime din omenire. Până la urmă, sunt mai multe substraturi ale luptei. Trăim în plin război economic și la fel, revin la război economic, pentru că, până la urmă e primul nivel pe piramidă aia a lu Maslow. E piramida aia făcută de Abraham Maslow, acum câțiva zeci de ani și vorbea despre nevoile umane. La baza ei se află nevoile de apă, de alimentație, și urcăm ajungând până la împlinirea individuală și până la ultima treaptă care deja o găsim și la Jung. La Jung, în psihologia lui sunt arhetipurile și ultimul arhetip e omul, care înțelege că e parte dintr-un întreg, și vrea să dea ceva înapoi social. Deci, de asta zic, nu cred că globalizarea are la bază o motivație negativă, ci poate idealistă și tot mai nuanțată în ultima perioadă, pentru că trebuie să dăm Cezarului ce e al lui. Sunt de acord cu ideea de unitate, sunt de acord cu faptul că după cele două războaie era normal, în momentul în care războiul s-a terminat, oamenii să creeze tratate de pace și așa mai departe, pentru a nu repeta lecțiile trecutului. Dar vine puțin forțat. De ce? Suntem diferiți, suntem distincți și la fel de bine, să pui francezul la masă cu italianul... Ideea e foarte bună, dar s-ar putea totuși să rămână acele diferențe, pentru că ambii sunt mândri, ambii își iubesc țara, ambii își iubesc tradițiile și atunci era normal, tranziția asta să nu se facă. Nu că nu se face pașnic, dar să nu se facă chiar atât de natural, pentru că suntem diferiți. Na, diferențele astea cred că ar trebui celebrate, amintite și la fel, luat ce-i mai frumos din fiecare. Și din soluțiile propuse de globalizare și din identitatea fiecărui stat. Italienii au lucruri bune, era o vorbă: „să iubești viața ca italienii, să săruți ca francezii” (râde)


Da da da...


... și de asta zic, nu cred că există o soluție universală, dar, o să o avem noi.


Să înțeleg că globalizarea are părțile ei bune, dar, ar putea fi și îmbunătățit procesul?


Păi are părți bune și părți rele, repet, ca orice sistem, cred că propus până acum.



Crezi că România are tradiții, obiceiuri care ar putea concura, în procesul de globalizare?


O Doamne! De ce nu?


Pe care le-ar putea împrumuta, nu știu, în cercul ăsta comun și alții de la noi?


Cu siguranță, dar aici nici nu mai intrăm în globalizare. Noi le avem dinainte, acum de noi ține să îi dăm Cezarului ce e al lui.


De ce doar noi împrumutăm de la alții? Asta întreb.


Păi, poate noi avem un complex al fratelui mai mic și mai prostalău, încă din perioada fanariotă, nu din perioada comunistă. Atunci, este problema noastră, indiferent că ar fi sau nu, globalizarea. În perioada fanariotă nu exista nici măcar perspectiva ideii de globalizare, exista ideea de imperii, de a acapara teritorii, nu aveam cunoștințele pe care le aveam acum și la fel ne vindeam voievozii, vindeam dreptul lor, veneau conduceau câțiva ani, venea alt boier care ajungea la putere, devenea la rândul lui din tagma fanarioților, deci practic ne plăteam și nici nu știu cum să-i zic, alianța, iar pentru mine e un subiect sensibil. De ce? Ține până la urmă de servilismul nostru, nu de globalizare, deci cu sau fără globalizare, de noi ține dacă ne valorificăm sau nu tradițiile și cred că vine dintr-un soi de serivilism sau de complex dinăsta de frate mai mic, în momentul în care ținem neapărat „să frecăm cizmele” ale marilor imperii. Dar cred că s-a înțeles. Doar să preluăm... e ok să preluăm doar ce-i mai bun, repet, din fiecare model și de la celelalte state, dar nu să preluăm...


... orice, cu dorința de a prelua, sigur!


Pentru că înseamnă că ori n-avem discernământ ori că suntem analfabeți din punct de vedere ideologic, și am văzut chestia asta într-adevăr întâmplându-se. Oameni care, de exemplu, protestează. (și sunt de acord, e dreptul omului de a protesta în momentul în care e nedreptate și ce face, se răscoala împotriva stăpânirii)


Da!


Am văzut oameni intervievați la protest, nu știau pentru ce protestează. Aici avem o problemă, și nu vorbesc de o anumită culoare politică.


... toate culorile!


Deci, eu sunt apolitică să zic, și susțin în continuare chestia asta, și mai ales în societatea românească sunt foarte multe bancuri... și mă limitez la a spune că sunt și politicieni de calitate, dar de cele mai multe ori e ca bancul ăla: „Ce-a făcut copilul tău? A, păi a vrut să se facă hoț și până la urmă s-a făcut politician.” ) Știi? Și atunci, e problema noastră și a faptului că nu știm să le valorificăm, dar nu are treabă cu globalizarea. Globalizarea vine peste și scoate în evidență lipsa noastră de ...


... personalitate sau educație.


Da, pentru că valori avem.



Da, valori avem!


Gândește-te! E un domn, Leșe parcă-l cheamă.


Grigore Leșe?


E o coincidență de nume, similar cu un muzician de undeva din Maramureș sau Bucovina, și a devenit viral lunile trecute pe internet. Ce face? Face ceea ce e chemarea lui de-o viață, adică făcea olărit și a devenit cunoscut. Păi cum să vină alții și să citească ? Cum să vină alții și să cumpere iile tradiționale? Cum în momentul în care noi nu ne valorificăm patrimoniul? Să vină alții? De ce ar avea interesul? Că la fel, au valorile lor. Nimeni nu a știut de omul ăsta, până nu a devenit viral pur conjunctural. I-au făcut alții o filmare, știi?


Cu siguranță! Știi Diana, mă duci cu gândul acum la o altă problemă, care se întâmplă în societatea românească. Cel puțin asta știu eu. Cu revalorificarea materialelor înaintașilor noștri. Adică vin tineri talentați, cu vocație, care își doresc să readucă, ori să reinterpreteze, (vorbesc de arta muzicală, picturi sau absolut orice înseamnă artă) - își doresc să readapteze, nu să copieze, ci să repună într-o altă lumină, puțin mai modernă, dar să păstreze linia identității naționale. Se lasă cu tot felul de discuții, critici și descurajări în final, că aici e problema.


Acum sunt mai multe paliere ale discuției. Un lucru foarte frumos l-am văzut peste Prut, (grație scrisului am ajuns în Basarabia). Din lansările de carte, căci am acolo un nucleu foarte fain (sunt sute de cititoare). Ce-am observat la ei și n-am observat la noi, probabil tot din această nevoie acută de tot ce e românesc? Ei își iubesc și își valorifică foarte mult folclorul. Iată, că e numai bine! Facem noi un motiv al discuției, tu iubind folclorul, fiind interpretă de muzică populară, eu îl iubesc pur și simplu, din tot sufletul. Nu vorbim de străzi: de la Suceava până în Basarabia, care se numesc, care poartă numele doamnei Sofia Vicoveanca. Vorbim de interviuri, de materiale. La ei cred că vine dintr-o nevoie, nici măcar de unire, ci dintr-un soi de ascendent sufletesc pe care îl au cu România și tot ce înseamnă emisiuni. Că vorbim de Măruță sau de emisiuni cu Andreea Marin, ei au aceste variante, pentru R. Moldova filmate la emisiuni. La fel, tot ceea ce înseamnă românesc, preiau. Preiau, nu doar folclor și tradiții, ci preiau și literatură românească, deși costă o carte, a unui autor român, ca mine, la ei, nu o treime, dar cam 20% din salariul minim pe economie și o plătesc.


... o cumpără!


Da. E o foame care există. La noi poate a dispărut, dar probabil din aceeași lipsă de educație. Se referă, că ea e sursa tuturor relelor, dar ce părere am de reinterpretare? Acum discuția se ramifică. De ce? Nu e nimic nou sub soare, e foarte bună vorba. Și pentru că nu e nimic nou sub soare, eu nu susțin plagiatul. Dar ce e arta? O reinterpretare a unor lucruri care au mai fost, în sensul că nu punem noi cireașa. În momentul în care eu am citit, o parte din scrisul meu e influențat de biblioteca pe care am citit-o.


Și e firesc să fie așa!


Da, doar că asta nu înseamnă, repet, că susțin plagiatul sau nu ducem discuția în modul ăsta.


Nu,nu!


Dar, când vine vorba de reinterpretare, e interesant. Unii ar spune că societatea (am auzit expresia asta) românească e conservatoare. Greșit! Noi avem foarte multe similitudini cu, să zic America de Sud. Oamenii ăia merg sâmbăta la biserică, duminica dau spargeri și se duc încă o dată duminica cealaltă ca să-i ierte Dumnezeu pentru că au dat spargeri. După celebra bucată din „Scarface” cu „am vrut să-mi cumpăr o bicicletă, dar n-am avut bani, dar știu că Dumnezeu nu merge așa, așa că am furat una”. Și ne și plac foarte mult maximele astea, știi?


Da...


... din filme clasice. Mă abțin! Și atunci în momentul în care mă uit la societăți de genul ăsta, eu nu văd conservatorism, ci eu văd o boare foarte mare de ipocrizie! Și în momentul în care vine vorba de reinterpretare ia naștere ipocrizia asta. E mai ușor cum ar veni, să te lupți tu cu dualismul tău și să îl judeci, adică să-l vezi în altul, fie că el există sau nu, și e mult mai ușor, că e și lene, (și asta e o altă boală care ne omoară) - e mai ușor să critici, decât să pui mâna să faci tu. Deci câți vor să facă ei? De obicei critică. Acum care e chestia cu reinterpretarea și de ce ramific discuția? În orice lucru, și în artă, contează intenția. Dacă tu iei o piesă, am dat exemplu, chiar a doamnei Sofia Vicoveanca și o reinterpretezi, bravo ție! Cred că dânsa ar fi mândră! Dacă iei și dai o interpretare modernă a piesei. Nu vorbim de cei care comentează de pe margine. La fel cred, că ți-am zis și data trecută când ne-am văzut, era piesa aia cu „Au înnebunit salcâmii”, care e frumoasă și pe care a făcut-o Radu Borfea, băiatul de la „Play and Mean”, (pentru cei care nu știți, s-a ocupat inclusiv de proiectul „Inna”). Băieții ăștia i-au făcut primele piese, și el a făcut reinterpretarea. Piesa a prins bine la public, la radio, drept dovadă că publicul ar vrea să audă reinterpretări, dar au fost puși la zid de alții care au spus că nu s-a ridicat la înălțimea...


... originalului!


Nici nu cred că asta era ideea!


Nu asta era ideea!


Cred că doar a vrut să readucă în atenția publicului piesa. Asta s-a întâmplat la Lady Gaga. E la un total alt nivel, și e o miză pentru fiecare artist și un risc, momentul în care reinterpretezi, pentru că vei avea parte de feedback-ul ăsta negativ.




Dar ar fi bine să ne gândim că, de undeva tot te inspiri și dacă ar fi să te inspiri din străinătate, ceea ce se întâmplă, uite, la nivel de muzică ușoară, multe linii, multe ritmuri...


Da!


... sunt inspirate, să nu zic copiate.


Da, dar care e problema aici? Nu că sunt inspirate, aici urmează diferența. Unele sunt copiate grosolan.


Dacă tot e să copiem și să promovăm ceva, de ce să nu promovăm, să copiem din identitatea națională, adică din de-ale noastre? Măcar să promovăm, dacă tot vorbim aici c-avem lucruri frumoase de promovat și noi nu le mai facem cunoscute. Să facem cunoscut ce-i al nostru, dacă mai vrem și ținem puțin la identitatea noastră.


Păi ținem? Asta era întrebarea. Că de fapt asta am vrut să zic: nu-s de acord cu copiatul, dar sunt de acord maxim cu reinterpretarea. Și la ce mă refeream, în schimb - la intenție, că ăsta e un lucru universal, nu numai la români. Tu, Simona, faci reinterpretarea acelei piese. Contează care e intenția ta. Din cum văd eu lucrurile, tu ți tare mult la folclor și la identitatea națională. Tu ai face-o ca să readuci în atenția publicului din generația ascultătorilor tăi, o piesă care poate rula la televizor, la televiziunea națională acum 20 de ani, corect?


Posibil, da!


Intenția e una bună, rezultatul, dacă mă întrebi, e unul bun, dacă îți va ieși și dacă piesa atinge publicul țintă, și e readus practic, în atenție. Nu mai contează ce părere au ceilalți. Dar de ce zic de atenție? Dacă tu în schimb, vei lua o piesă să zic, și o vei măcelari și vei face mișto de ea în mod ironic, și e doar ca să aduni like-uri, sacrificând frumusețea, șții, pe fondul unui rezultat ...


Da, da...


... atunci nu-s de acord. și o să zic de ce. Dar asta e în funcție de discernământul fiecărui artist. Cu asta nu-s de acord, pentru că urâtul se pune pe tapet de ceva timp.

Tu vorbești acum de frumos și de identitate națională dusă în secolul 21. Eu sunt de acord maxim, dar repet, cred că intenția separă și cred că asta o să facă diferența pentru publicul tău. Am dat exemplu Lady Gaga, după ce a devenit cunoscută în toată lumea, eu nefiind o fană în mod aparte a pieselor pe care ea le are comerciale. Eu m-am îndrăgostit de Lady Gaga înainte de filmul pentru care ea a luat mai multe premii Oscar. De ce? A avut un album cu Tony Band, este genial ! Am reușit să descopăr muzicianul Lady Gaga. Și de ce zic de intenție? Nu știu ce a fost în capul ei, că are o armată de PR în spate, dar clar în momentul în care merg cu un proiect îl secundează și ea. Dar explică-n multe interviuri și înclin să cred că așa e, - a devenit cunoscută cu muzica pop, după ce și-a câștigat notorietatea în toată lumea, de drag, la fel ca tine, vrând să scoată la iveală valorile lor: în cazul ei era vorba de colaborarea cu Tony Bennet și jazzul vechi american. A scos un album de Jazz. A luat pentru el premiu Grammy. Dacă ar fi să o iei economic, ar fi un pariu riscant, pentru că toți au zis că e nebună. Na, uite ce s-a întâmplat interesant. La fel, a avut și comentatori. Interesant e că Tony Bennet a fost atât de smerit, atât de bucuros și Gaga a adus practic un serviciu jazzului lor vechi, nu? Repet, iar a avut feedback divers. Dacă mă întrebi pe mine, e genială ideea, pentru că au mai venit cei din generația ascultătorilor lui Lady Gaga, care, deși e o legendă omul, au întrebat cine e Tony Bennet. Ei, uite, altfel n-ar fi avut posibilitatea să se educe, pentru că poate n-au primit acasă educația și au aflat. De asta zic, în momentul în care intenția e bună, ea se vede și publicul o înțelege și ajunge acolo unde trebuie, la inimile cui trebuie.




Pandemia, Diana, i-a făcut pe foarte mulți să citească mai mult, sau să citească pentru prima oară! Are vreo legătura proiectul tău cu ce spuneam adineauri?


Cu 2020, cu pandemia?


Da, cu trendul.


Nu. Am zis, și cu riscul de a mă repetă, dacă se poate, eu creez trenduri, nu le urmez. În sensul că nu fac lucruri doar de dragul de a fi apreciate de cei din jur. Trebuie să mă reprezinte pe mine, și de multe ori am constatat că ori sunt înaintea vremurilor. Cel puțin la proiecte profesionale, la felul în care văd online-ul și la viziunea de ansamblu. (în sensul că nu îmi place să am vedere în tunel și să mă limitez), dar Eleprint e dinainte. E sigla, stai că vă arăt sigla cu elefănțelul... Eleprint e o idee din toamna lui 2019. Am vrut sincer, să o materializez mai repede, dar am vrut ca prima carte, cum era și firesc, care să apară la editura noastră să fie Noi doi, distopia care era scrisă din toamna anului trecut. Pentru că există un timp și un anotimp pentru toate, am așteptat după prefața distopiei destul de mult. Prefața este scrisă de Dan Pleșa, un prieten și un om tare drag sufletului meu. Este cunoscut mediului cultural, pentru că e cel care editează revista de proză scurtă IOCAN. Cei care mergeți de la locații cunoscute de ziare până la librării, sigur ați văzut revista, iar el pentru că a avut foarte mult de lucru, m-a rugat să îl înțeleg și mi-a spus că îmi poate da prefața cărții, dacă țin neapărat să fie făcută de el, doar în iarna lui 2019, și așa a vrut Dumnezeu. Voi spuneți-i cum vreți - (eu îi zic Dumnezeu), să lansez și distopia și editura abia anul acesta (n.red. 2020). Am înregistrat-o la Biblioteca Naționala a României cu două săptămâni înainte de starea de urgență, deci de asta zic, unele lucruri se simt. Mai bine urmăm ce ne zice sufletul, și creăm trendurile, decât să ...


... urmăm trendurile propriu-zise.


Da.




Dar despre vocație, Diana, ce părere ai: te naști cu ea, o dobândeșți pe parcursul vieții?


O chestie foarte interesantă, că ne naștem cu darul. Sunt daruri pe care le primim la naștere și pe care nu le revocă nimeni, și experiențe negative, (puteți să îi spuneți cum vreți după sistemul de valori spiritual, puteți să-i spuneți cel rău sau cum vreți voi), ideea era că ele vin de la naștere și nu sunt revocabile, dar de multe ori se întâmpla să nu ne onorăm noi drumul vocațional. Adică să nu ne creștem darurile. Cu darurile te naști, dar trebuie să le crești, pentru că toate rezultatele profesionale care vin în urma darului sunt de fapt influențate preponderent de munca, pe care o depui și de numărul de ore în care înveți să îți onoreze vocația. Nu de talent! Aud foarte mulți oameni care spun că talentul este cheia. Talentul și foarte multă muncă. Cred că vreo 10.000 ore sunt necesare ca să poți spune că devii stăpân pe un anumit domeniu. Să nu zic maestru, și să sune pompos. E foarte interesant că rețete universale nu există. Chiar și aici, mintea umană încearcă să găsească soluții, știi? Și am luat soluția asta, că ai zis de vocație și m-a bufnit râsul. Am cărțile pe masă, (primele 3 cărți), și am caietul de visuri, care a fost la un moment dat un shortcut (o scurtătură vocațională), în sensul că, repet, rămân la ideea că nu există soluții și nu există oameni care țin loc de ancore. Adică eu nu pot să te salvez pe tine, tu nu poți să mă salvezi pe mine. Putem să fim parte din povestea celuilalt, și să mergem împreună pe drumul profesional/personal, (depinde), dar eu nu sunt asupra ta, tu nu eșți asupra mea. De asta nu pot să îți car eu darurile și să te ajut să îți trasezi parcursul. Eventual pot cel mult să te inspir, să merg eu pe drumul meu, deci în momentul în care merg pe drumul meu, dacă îmi fac bine treaba o să te inspir, și o să devin un vector de schimbare în tot ce înseamnă în jurul meu. Atunci o să am șansa să te influențez, dar fiecare trebuie să meargă pe drumul lui. Am luat caietul de visuri, de ce? Pentru că e o scurtătură. A venit într-un moment din 2019. Am fost în Ierusalim. Era ultima seară acolo. Mă regăseam. A fost un pelerinaj interesant din toate punctele de vedere, în sensul că te testează locul ăla. Am făcut drumul crucii, m-am rugat. A fost un moment al revelațiilor. M-am întors în țară, am văzut ulterior Bucovina, 3 zile, și s-a întâmplat ceva foarte interesant. Eram foarte relaxată, că de multe ori mie răspunsurile-mi când am obosit să le caut, sau când pur și simplu nu le caut...


Când ești odihnit, cum se spune.


Da, odihnit sufletește. Atunci, după Ierusalim, după Bucovina, (experiențe foarte relaxante, dar diverse) - am ajuns acasă, și am văzut caietul din Bucovina, și m-a inspirat foarte mult ideea, pentru că am văzut-o la un om care a făcut foarte multe lucruri pe propriile picioare, și la fel de bine ar fi putut să stea în comoditate pentru că avea o situație familială stabilă (lucru cu care eu de exemplu nu m-am confruntat). Eu am avut altă experiența, alt background. Am văzut caietul de visuri, și m-a impresionat foarte mult că mare parte din lucruri s-au îndeplinit. Ce am făcut în schimb, (pentru că eu pot să car doar binecuvântările mele nu și ale tale, și avem daruri diferite la naștere), - am venit acasă, am ținut un post al Esterei: fără apă și fără mâncare, (nu ținusem niciun post până atunci), mi-am rugat Biserica să mă ajute în rugăciune. O să vă explic demersul, că poate sună foarte pompos. Eu mi-am dorit toată viața, deși nu am crezut, că o să am posibilitatea, (și sunt un om binecuvântat să fac treaba asta), să trăiesc din artă. Nici măcar din scris. Din artă în sens larg, și după în sens restrâns. Scris! În România, asta e o provocare pe care nu trebuie să o detaliezi. A venit 2019, și noi mereu avem capacitatea asta, de a procrastina, adică spunem, de mâine mă las de fumat, poimâine am o urgentă. De poimâine mă apuc de sport, de mâine devin un om bun, de poimâine nu mai mint, și doar puși în față cu propriile neajunsuri sau cu momente de cumpănă în viața noastră, cum a fost la mine: o depresie, (care, nu știu cum să spun, a prins energie până în 2017-2018). Ulterior, după revenirea asta din depresie am zis așa: nu de mâine, ci de azi îmi onorez vocația. Cred că e cazul să trag linie, pentru că mereu mă mințeam, așa cum facem când avem frici: mi-aș face o relație, dar nu sunt stabil,

; mi-aș face copii, dar am 35 ani, și nu am totuși suficienți bani; m-aș ocupa de visul meu, dar parcă n-am timp, că de fapt mi-e mai comod să stau să joc bridge sau altceva. Atunci am zis: Doamne, mi-ai dat un acoperiș deasupra capului, anumite rezerve materiale, o mașină, un nu știu ce, o bunăstare materială, o bază, pe care nu o aveam înainte. Am muncit foarte mult pentru lucruri care nu mă caracterizau, care nu erau în tandem cu sufletul meu, și vreau să trag linie să nu mai trăiesc ca un om ipocrit, cum ar veni, în două bărci. Tuturor ne plac banii, tuturor ne place bună starea. Suntem ipocriți să zicem că nu. Că ne place sărăcia, boala sau altceva, dar vreau să trăiesc din vocația mea. Aici îți dai seama că mi s-au schimbat toate întrebările, provocările. Am avut perioade întregi în care mâncam covrigi plătind facturi la firmă, la editură, mergând pe drumul meu.



În ce an se întâmpla asta?


Dinn 2019 încoace. Din 2019 încoace mi s-a schimbat fundamental viața, și merg pe drumul meu. Cum? De la fiecare om avem ceva de învățat. Totdeauna când elevul e pregătit profesorul apare. Israel a venit cu un set de răspunsuri și de întrebări, Bucovina cu un set de răspunsuri și de întrebări, iar marele plus a fost caietul de visuri. De ce? Am venit acasă, unde am ținut să fac acest post, pentru că am înțeles așa: un om care își onorează azi vocația, și care și-a pus visurile pe foaie (pentru că știm cu toții, puterea vizualizării ne ajută), le-a dus la bun sfârșit, ok. Asta mă inspiră, dar eu vreau să car untdelemn-ul meu, pentru că eu răsfoind caietul tău și citind visurile eu nu vreau să devin tu. Eu vreau să fiu eu, mergând pe drumul meu cât de frumos posibil. Și am ținut postul. Mândria umană e o chestie atât de rafinată că avem o mie de modalități de a fugi de sufletul nostru, de a alerga către orgolii mărunte sau visuri standard. Toți vrem bani, toți una-alta, dar nu toți le vrem de fapt, pentru că unul vrea o cabană la munte, unul vrea o casă mare pe o stâncă, și așa mai departe. Am zis: nu vreau ca ceea ce am văzut în celălalt caiet de visuri și ulterior în altele, să îmi influențeze mie experiența. Tin postul ăsta, mă rog 3 zile non-stop, și văd ce-i în sufletul meu cu adevărat. Chestia interesantă e că nu am ținut niciun post până atunci. Tin din tot sufletul la tradiții și la folclor, dar nu sunt un om religios sau habotnic, la modul stupid, și atunci am zis Doamne, vreau să văd ce înțeleg în perioada asta de curățare. După cele 3 zile când s-a îndeplinit termenul, cele 72 ore, apusese soarele, și nu mi-am dat seama că se terminase postul, eu având în toată perioada asta apă și mâncare în casă, fără să mănânc. Visam noaptea că primesc mâncare, și am mai auzit experiența asta la o amică, la Alina, care spunea la fel, că a ținut acest post și simțea că îi dă Dumnezeu mâncare în somn. Nu mi-a fost rău, nu am simțit că pic, am stat în casă deconectată, și după 3 zile când a apus soarele am scris începutul caietului și am început să scriu și am zis: scriu cărți, în America, în toată lumea. (Râd, pentru că la un moment dat am scris update-urile. Căutam agenții, aveam gata prima bază de date. Era 01.03.2020. Era o mini bază de date. Baza de date, deoarece nimic nu e întâmplător, am terminat-o ieri, cu agenta me. Am scris că cel mai frumos cadou e echipa. Am scris alte lucruri: să fac scenarii de film, să zâmbesc, că Noi doi a devenit și scenariul de film, să alerg la maratoane, (nu alerg încă la maratoane, dar pedalez sute de km). Ideea era că parte din caiet, ca să va dați seama de puterea convingeriulor noastre, în momentul în care mergem pe ele și în momentul în care trăim asumați și sinceri, cred că o traime din caiet , l-am împlinit deja. Asta în condițiile în care sunt acolo vreo 30 și ceva, undeva sub 40 de visuri mărețe toate și idealiste, ar putea spune mulți, și practic l-am îndeplinit într-un an și ceva. Într-un termen foarte coagulat de timp, foarte condensat, în condițiile în care am avut ani de zile. (eu am publicat în 2015, prima carte, scriu din 2013, dar nu am avut curaj să merg pe drumul meu) În momentul în care mergi pe drumul tău, trebuie să mergi din tot sufletul. Trebuie să te desprinzi de tot ce îți era familiar până atunci, chiar dacă ai momente de ezitare. (e mereu reflexul să te întorci pe drumul vechi) E o prostie! De ce? De obicei, pășim pe drumul nostru în momentul în care suntem pregățiți, (că toate vin la momentul potrivit), și atunci instinctul, frica, vine și spune: ia-ți altă variantă ajutătoare. Ia-ți planul B, C, D și revin-o! Ai înțeles? La siguranța asta, de un job stabil, de restul. Din punctul meu de vedere, (poate greșesc, deși îmi asum perioadele în care am mâncat covrigi), este profund greșit, pentru că în momentul în care ai o pernă moale, pe care să pici, cum zicea, Tony Robbins sau zic alții, și care au aplicat în viața lor, deci nu doar că sunt speakeri motivationali.


Da, da da!


Nu se văd rezultatele. E starea aia de confort psihic, în care există riscul să lâncezești. În schimb, în momentul în care o faci, cu convingerea înainte, cu curaj, atunci rezultatele tind să se coaguleze mai repede.




Diana, urma să te întreb de pasiuni. Uite, vremurile actuale, ne-au dovedit că e mai bine să ai mai multe pasiuni. Iată, una dintre ele nu mai e compatibilă cu situația, recurgi la planul B. Cum ți se pare ideea?


Mbinee, vocația, e vocație, pasiunea este pasiune, dar am foarte multe. În principiu sunt curioasă de tot ce înseamnă nou. Stiu ce înseamnă cunoaștere și atunci, mă gândesc la pasiunile pe care le am constant în minte. Pictez ca o formă de relaxare. Nu sunt picturile mele, ci sunt picturile artistului plastic Emil Florin Grama, care, cred că este, șeful Uniunii Artistilor plastici din Timiș. În spate aveți aici, un duet foarte frumos cu magnolie, iar în semnificație , exact asta de deschidere, de autodescoperire. Pictez și am acasă tablouri făcute de mine. Chiar de ales, pasiunea descoperită recent, a fost destul de comodă. Alerg, dar la fel, pedalez sau alerg, deci nu le fac în tandem, ci când, cum. Îmi place foarte mult să citesc, alminteri cred că nici nu mi-ar fi plăcut să scriu. Cumva, le văd legate. Iubesc foarte mult filmele, (ăsta e un domeniu nou, pe care îl explorez), sau la fel, sper să îl valorific cu succes. De când am început să scriu și scenarii, colecționez timbre, colecționez hărți, cărți vechi și chilipiruri.




Ziceai la un moment dat, în pauzele de filmare că te-ai născut într-o altă epocă.


Nu m-am născut într-o altă epocă, în sensul că sper că nu sunt absorbită de vremuri, știi, dar îmi plac foarte multe lucruri care aparțin unor epoci așa...


Mai romantice?


Da, cu alt parfum. Nu știu dacă romantice sau sensibile. Nu știu care ar fi termenul


Mai pline de respect, de bun simt, de idealism.


Mai așezate, cumva. Și atunci ascult muzică la un pick up din 1960 (Phillips), în care-s boxele funcționale și elementele originale. Și de asta îmi plac foarte multe, deci lucruri vechi.




Cum vezi tu ideea de familie ideală? Pornind de la stilul tău de viață, de la pasiunile tale.


Nu știu dacă ideea de familie ideală pleacă de la pasiuni sau de fapt, cred că fiecare om trebuie să aibă un sistem de valori, de principii. Nu zic că trebuie să fie multe sau puține, (în cazul meu sunt câteva care le respect). În funcție de valorile pe care le are el: să zic, primele 3 , primele 5 locuri, așa știi cum se vor angrena lucrurile în viața lui. Pentru că la mine, de exemplu, familia, prietenia și vocația, sunt atât de strâns închegate, încât nu știu dacă aș putea să fac un clasament. Înclin totuși să cred că familia a veni în...


Completare sau ți-ar umple golurile disponibile pentru acest aspect.


Nu! Din contră! Familia, dacă e s-o iau pe sistemul de valori, cred că contează mai mult. Adică nu mai mult, dar cu siguranță la egalitate sau chiar aș înclina către ea și nu către vocație. Asta nu înseamnă că aș abandona-o (vocația), dar repet, familia are loc de cinste.


Dar spune multe despre tine!


Da, uite, nu alegem noi momentele, că e foarte sofisticată ideea asta de credință, care în momentul în care o aplicăm, trebuie să avem încredere nu doar în pronia divină, ci și în momentul lor. Și întâmplarea face, că am o familie minunată. Bine, eu nu am familia mea și înseamnă că nu a fost momentul ei, încă. Toate vin la momentul potrivit.




Dar care este stilul tău de viață? Vorbeai tu de o dualitate a ta.


Nu am dualitate, în sensul că eu sunt același om: mă car cu grație peste tot unde merg. Se vede că sunt eu autentică. Dar în schimb, am viața în doi timpi. Asta cred că am și zis, și zic destul de des la interviuri. De ce? Am perioada în care documentez, în care citesc foarte multe cărți, înainte să scriu o carte. Perioada asta se suprapune cu tot ce înseamnă firma. Tot ce înseamnă altă răspundere: evenimente publice, familie, prieteni, care, repet - sunt valori acolo în vârf. Vârfurile ierarhiei personale, și atunci e un stil de viață foarte alert. În momentul în care am timp liber, o altă pasiune ar fi călătoritul. În weekenduri nu mă prea vedeți ieși în cluburi sau în genul ăla de activitate. Nici înainte de pandemie. Și atunci tot timpul liber înseamnă pentru mine, explorat, noi aventuri, noi locuri: tiroliana, parapanta, scuba s.a.m.d . Tot timpul pe care îl am liber, dacă s-ar putea,( nu contează, să fie la cuca măcăii), deci nu trebuie să fie un loc extraordinar, dar doar să fie un loc fain de explorat. Am fost zilele trecute în Timiș, într-un sat uitat de lume, în Bătrâna și în comuna Pietroasa și m-am bucurat foarte mult, ca un copil mic. M-am spălat pe mâini, la apă de izvor și aveam impresia că-s pe vârful lumii, știi? Dar cam asta ar fi ideea. Iar în celălalt timp, în timpul, nu mort, dar în timpul mai mort, în momentul în care scriu, sunt lucrurile de maximă importanță: familie , prieteni, tot ce înseamnă firma, editura, noua colaborare cu asociația de filme și activități profesionale. Atunci, mare parte din timp , 7-8 ore pe zi, ca la un serviciu normal, stau în față calculatorului și mă rog, să mă prindă inspirația mult timp, să scriu.




Te-ai gândit să renunți la a fi propriul impresar?


Acum sună așa pompos. Adică impresar?


Dar e o realitate!


Deci practic, să nu mai fac managementul. Ideea era că la început de drum, fiecare artist român, știe că trebuie să facă și partea de management profesional (și online). Normal că fiecare om își dorește de la un anumit nivel încolo să o dea altuia.


Da! În funcție de posibilități și venituri.


Partea de online, pentru cei care nu știți , era acum, vreun an, doi, (nu știu, nu sunt la curent, acum pentru că la mine lucrurile s-au dezvoltat cumva organic și frumos), costa pot să zic (doar postările pentru o pagină), un minim 200 de euro. Asta e o sumă pe care puțini artiști și-o permit. Cel puțIn la început de drum. Fac ei toate lucrurile astea. La mine, în schimb, în momentul în care am pornit pe drumul artistic, partea de scris cărți, de scris scenarii, de editură, și de agenție literară s-a coagulat foarte frumos și doar cu ajutorul unei echipe minunate. Și în momentul în care a venit echipa asta, a preluat ea parte din responsabilități. Adică nu aș ține să-mi facă cineva managementul , în condițiile în care reușesc la nivel național, și la nivelul R. Moldova, ca să mă ocup eu de tot ce înseamnă: de la apariții publice, la emisiuni, la campanii promoționale, la online. Dar, repet, pe plan extern, nu aș avea cum să încercăm să ne gândim măcar, la a aborda piața străină de carte, fără a avea o echipa de carte. Și aici intervine Oana Călin. Ea e cea care îmi editeaza cărțile. Nu le editez eu. O las pe ea, pentru că știe mai bine ce face. Ea mă ajută și cu baza de date, ea este omul analitic din echipă, ea fiind de formație it-ist cu foarte mare talent la scris, care citește foarte mult. Aici intervine Mirela Iacob, care face traducerile în engleză, intervine Dana Meila, cea care face traducerile în italiană, și care o să facă muncă de agent literar acolo. Deci e o armată mare de oameni, care știe fiecare ce are de făcut, și altfel nu cred că se poate să evolueze.




Ce crezi că e mai important pentru cititor? Să își întâlnească în persoană artistul, scriitorul preferat, sau nu știu, ai mai multă valoare în ochii lui dacă nu ești accesibil, dacă te vede mai rar, nu știu...?


Acum e cu dus și întors, pentru că fiecare știe și trebuie să plieze neapărat imginea publică. Ea trebuie să fie de bun augur, trebuie să fie în primul rând ca o regulă. Ea se aplică în piață, se aplică în marketing , se aplică în PR, și atunci trebuie ca imaginea publică să se plieze pe realitate. Clar, eu, în momentul în care vorbesc la emisiuni, nu-mi spăl rufele murdare în public, sau fac abstracție de faptul că am avut o zi bună sau o zi grea, și îmi fac onorabil treaba. Însă, aici există două mari opinii: sunt cei care vin din urmă - generația mea. Nu neapărat, că sunt și cei mai mari, dar prea puțini care înțeleg valoarea online-ului foarte mult, și pe asta o valorifică, și sunt cei de modă veche, iar ăștia ar fi împărțiți în două categorii. Dar repet, nu e o regulă generală, care zice așa: ori sunt cei ca Patrick Süskind, oameni geniali, (este autorul spitalului), are mai multe cărți traduse, dar mie personal îmi place Despre iubire și moarte, de la el, și Patrick Süskind are un singur interviu public în tot parcursul carierei. Deși “Parfumul” e o carte care a devenit cunoscută și ecranizată, a dat acest interviu unui fost coleg de liceu, deci clar pe un ascendent afectiv, el fiind neaccesibil, pentru că aceasta e personalitatea lui, și ar fi fost forțat să fie altfel decât e. Și mai sunt cei care înțeleg valoarea exemplului personal. La mine e foarte interesant, că eu am fost un om până la o anumită vârstă, îngrozit de vorbit în public și de tot ce însemna expunere, fie că era vorba de eveniment sau media și ulterior am trecut, nu în extrema cealaltă, dar în tagma cealaltă, în experiența profesională, care s-a coagulat de așa natură, încât am înțeles puterea exemplului personal, și înclin să cred că totuși omul are nevoie, pe lângă artist, de un caracter care să dubleze artistul, și să înțeleagă ce e în spatele unei cărți.




Aș tot povesti, Diana, cu tine, dar timpul nu ne este întotdeauna prieten, și mă simt nevoită să îți pun o ultimă întrebare în cazul acestui interviu. Ne-ai tot obișnuit cu proiecte ambițioase, care este următorul?


Am să vă povestesc despre un proiect al meu ca autor și nu pe editură, că la editură sunt foarte multe în derulare, dar cum activitatea mea e legată insolubil de cea a editurii, de Crăciun în 2019 am avut ideea organizării unui eveniment cultural manifest, pentru că aveam cea mai slabă piață de carte din U.E. Iar soluția nu e să fim fiecare om o insulă, cum zicea John Donne, că nu suntem o insulă, și să ne adunăm împreună pentru un scop comun, mai ales când e vorba de unul educațional, cultural. Am vrut să organizez acest eveniment înainte de starea de urgență, în decursul anului 2020. A venit în schimb pandemia, ne-a luat pe toți pe nepregătite, a trebuit să amân evenimentul pentru anul viitor, și m-a pus în fața unei altfel de realitați, pentru că puteam organiza evenimentul, și îl voi putea organiza anul viitor doar cu respectarea normelor, cum ar fi purtarea măștilor și distanțarea fizică de 2m și așa mai departe. Mi-am dat seama că nu există în România intersecții, spații expoziționale sau locuri închise unde s-ar putea organiza în condiții de siguranță, (pentru că sala palatului din București poate găzdui în condiții ok, pe scaune mă refer, 5000 de persoane, sala Polivalentă din Cluj cred că poate undeva la 10.000 de persoane, dar fără această distanțare, în Timișoara ni s-a tot promis o Polivalentă - sperăm că se va și întâmpla până în 2023, când vom deveni capitală cultural Europeană.) Trebuia 2021 dar probabil că ar fi fost foarte nefericit în contextul actual. Și atunci ce am făcut? Am avut o idee foarte nebunească. Pentru că eu nu mă uit, normal, la știri, dar încerc să fiu conectată cu ce se întâmplă online sau cu anumite publicății de unde îmi iau informația relevantă - și aveam online la un moment dat, o cascadă de notificări cu revoltele din Statele Unite și cu luptele pe care le au și ei. Ei de exemplu, în New York în zona metropolitană, au stat închiși mult mai mult decât noi. Câteva luni. S-au întâmplat mai multe fenomene nefaste pentru ei, dar care vor reprezenta și oportunități pentru cei care știu să le valorifice. Una ar fi acele revolte de stradă: populația metropolitană care s-a mutat în proporție de 20-30% cel puțin pe durata lockdown-ului, pentru că sunt foarte mari chiriile și cheltuielile traiului în New York, și s-a mai întâmplat ceva, din punct de vedere economic panourile, bilboard-urile din Manhattan, Times Square, Intersecțiile mari au început să se stingă rând pe rând (nu pentru că nu mai există cerere, dar pentru că efectiv nu mai există acel val care era în mod normal acolo și atunci contractele de publicitate s-au sistat. Nu toate, dar parte din ele). A fost dezolant în momentul în care am văzut știrile, că așa a plecat, de la fluxul de știri online, că era intersecția Times Square pustie, și atunci mi-a venit ideea salvatoare: facem evenimentul în America. Echipa mea mi-a zis că sunt nebună, (nu echipa de la editură), ci ceilalți colaboratori. Am luat-o ca pe un compliment, pentru că normal trebuie o anumită doză de curaj, pe care unii îl percep ca nebunie, și am zis: viză de America am, ne luăm și ceilalți viza, putem face evenimentul acolo cu echipa de aici, cu echipa de filmare de aici, cu echipa de montatori de aici, având acea bază de date de la americani. Acum e foarte interesant că în momentul în care trebuie să se întâmple, oricât ar suna de pompos sau de dificil sau de idealist, lucrurile se întâmplă și se leagă, dacă sunt în voia Lui Dumnezeu. Astfel încât, cartea recordurilor mi-a aprobat tentativa de record mondial, chiar pe durata stării de urgență, și atunci zis și făcut! Am mutat evenimentul în New York, l-am amânat pentru anul viitor, și am avut marea bucurie de a constata că în momentul în care se face o cerere de record mondial, singurul lucru care nu se poate schimba este titlul cărții, de exemplu, în cazul evenimentelor culturale, care e “ Noi doi “. În cazul nostru, asta însemnând că și la anul în momentul în care va avea loc evenimentul, va fi o lectură publică din cartea “Noi doi”. În schimb, ce se va putea întâmpla: voi putea schimba inclusiv deținătorul titlului mondial, fapt care probabil o să se și întâmple, pentru că noi o să mergem spre sponsor, spre entități culturale, spre instituții din State, ca să ne ajute să organizăm evenimentul acolo. Care e ideea de fapt? Sunt acei copii care stau anul ăsta acasă și învață online. Sunt anumite segmente sociale care vor fi grav afectate, fie că medical de pandemie fie că economic, și până la urmă e vorba de situatia tuturor copiilor noștri. Nu am copii, personal. Sper să am cândva, și să crească într-o lume de bun augur și educată, și atunci eu vin și zic așa: că singura revoluție pașnică care o să schimbe lumea, sau cel puțin o să-i dea o conotație mai frumoasă e educația. Atunci vin și vă invit la acest eveniment, să donați cărți și să va educați.




Chiar dacă discuția noastră a fost lungă și profundă, sper ca urmăritorii noștri să fi rămas cu ceva util și pentru sufletul lor.








14 views0 comments