O voce obiectivă, dar caldă, ca de artist...Carmen Popovici Dumbravă

Am decis, nu întâmplător, să mă apuc de givan, că aşa-i zice în Banat la discuţie. Aduc în faţa cititorilor, dar şi a ascultătorilor, voci contemporane cunoscute şi apreciate. Îmi place să cred că oamenii mari au multe de spus.           

Aşadar, primul interviu dintr-o serie ce urmează îl găsiţi mai jos. Prima oară în varianta video, iar pentru cei care preferă lectura există şi varianta scrisă a materialului.

„ M-am născut cu mir în frunte, într-o zi de sărbătoare”

Interviu cu Carmen Popovici Dumbravă

 A împlinit de curând 50 de ani, mai exact în ziua de Sânziene, la 24 iunie 2017. Carmen Popovici  Dumbravă a acceptat să îşi deschidă sufletul în faţa celor care o iubesc atât ca artist şi profesor, cât şi pentru calitatea sa de om.  

Nu este uşor să aduni 50 de veri frumoase, căci aşa vă descrieţi anii. Ştiu că sunteţi sunteţi un om fericit şi împlinit. Dacă ne ghidăm şi după ce ne transmite chipul, anii nici nu par să fi trecut peste el. Aş vrea să ştiu, atât eu cât şi cei care ne urmăresc materialul, ce o face atât de fericită pe Carmen Popovici Dumbravă?

În primul rând, mă bucur că ai ales să faci acest interviu cu mine. Eu zic că sunt o persoană împlinită, din toate punctele de vedere. Profesional am făcut ceva în aceşti ani de cântec, 28 de ani, mai exact. Am realizat ceva ca să nu trecem prin viaţa asta, aşa, fără să lăsăm vreo urmă. Mă refer la piesele frumoase realizate pentru ascultătorii noştri, pentru iubitorii de folclor, alături de soţul meu, bineînţeles, de Sorin Dumbravă. Iar la şcoală am format generaţii întregi de elevi, şi mai tineri, şi mai trecuţi de prima tinereţe, care cântă şi sunt renumiţi. Sunt foarte mândră de acest lucru.

Este cunoscut faptul că v-aţi născut la Lipova, în judeţul Arad. Ce vă închipuiaţi încă din copilărie, că veţi ajunge când veţi creşte?

Nu mi-am închipuit altceva, pentru că de mică îmi ziceau pilăriţă, însemnând o persoană care vorbeşte foarte mult. Ca şi acum, de altfel (râde). Eu şi la grădiniţă trebuia să am rolurile principale. Când jucam trebuia să fiu pe primul rând din faţă. În plus, nu lipseam de la niciun eveniment unde mergeau părinţii mei. Eram mereu pe lângă scenă, iar ei şi-au dat seama că am talent şi aptitudini muzicale. La îndrumarea doamnei Rodica Dima, când eram prin clasa a doua, mama m-a dus la o şcoală de specialitate, cu toate că tata mă voia contabilă. Aşadar, din clasa a treia am fost la Liceul de muzică din Arad, iar din clasa a şaptea am dat probă şi am intrat la Liceul de muzică din Timişoara. Practic, nu am mai avut timp să ma văd altceva.

Sunteţi o interpretă de muzică populară, dar cântaţi la fel de bine şi alte genuri. Sunteţi un om pătimaş, un om care transmite atunci când cântă şi mai ales, un om care cântă corect. Povestiţi-ne puţin despre perioada când aţi făcut Conservatorul !?

Dar... eu nu am făcut Conservatorul, ci altă facultate. Dar am terminat Liceul de muzică, la secţia de canto clasic. Un interpret complet trebuie să ştie să diferenţieze  genurile muzicale. Eu în afară de muzică uşoară cânt de toate. Este greu să le combini şi sunt puţini interpreţi care fac acest lucru. Este adevărat că m-a ajutat foarte mult faptul că am studiat canto clasic, dar îmi şi place. Îmi place să cânt romanţe, muzică de petrecere şi mai ales, folclor. Îmi plac doinele, şi odată cu trecerea anilor, mă emoţionez până la lacrimi când le ascult.

Am ajuns la capitolul şcoală. În prezent sunteţi cadru didactic în cadrul CCAJT, şi nu sunteţi orice profesor, ci dascălul cel mai râvnit atunci când potenţialii cursanţi se înscriu la examenul de admitere. Cum se explică acest fapt?

Toţi vor să cânte, iar atunci când vine un elev la şcoală, are posibilitatea să aleagă dintre profesori. Eu fiind  o fire foarte deschisă, tu ştii prea bine: când râdem, râdem, când cântăm, cântăm – toţi cred că pot deveni Carmen Popovici Dumbravă la absolvirea cursurilorn(râde). Este adevărat că la şcoală dezvolţi ambitusul vocal şi alte calităţi vocale, dar trebuie sa vi şi de acasă cu ceva, pe lângă talent. Atitudinea este cea mai importantă: cum apari, cum urci pe scenă şi apoi cum deschizi gura. Eu ţin foarte mult la aceste aspecte, la cum se formează interpretul, ca să fie un artist în adevăratul sens. Trebuie să fie serios, dacă se poate, să arate şi bine, să aibă atitudine potrivită iar de talent ne mai ocupăm noi (râde).

Cum aţi ajuns profesor la Şcoala de arte?

La terminarea studiilor, în 1985, m-am încadrat la Ansamblul Profesionist Banatul ca solist profesionist. Pe urmă, în 1990, după incidentele cu Revoluţia, era totul incert deoarece nu se ştia dacă se desfiinţează sau nu Ansamblul, m-am şi căsătorit şi nu mai doream să plec atâta în turnee, dar norocul meu a fost că s-a eliberat un post la Şcoala de artă, iar conducerea de atunci mi-a făcut o ofertă şi am acceptat cu drag. Am făcut şi fac ce îmi place.

Prin această meserie sunteţi castigată din toate punctele de vedere…

Tot timpul sunt la curent cu toate noutăţile. În plus, mă menţin, fac vocalize, îmi folosesc vocea. Când m-am dus să încerc această meserie aveam 22 de ani şi nu ştiam dacă o să rezist. Nu aveam spiritul pedagogic atât de dezvoltat, dar mi-a plăcut. Odată cu trecerea anilor am început să organizez spectacole cu copiii, să imprim, să mergem la televiziune, să fac mereu ceva nou.

V-aţi lăsat amprenta puternic în mediul acesta educaţional…

Da. Lumea vede, copiii văd şi de aceea toţi vor la mine. Acum eu le-am zis: pe timpul şcolii eu vă ajut, că dau startul, dar apoi se descurcă fiecare. Până la urmă, publicul este cel care decide.

Mă bucur că mă număr printre foştii dumneavoastră elevi şi ştiţi asta. Ce simţiţi, pe lângă mândrie, când atâtea nume sonore, astăzi, s-au lansat şi dezvoltat sub aripa dumneavoastră, de-a lungul timpului?

O mare bucurie, căci simt că las în urma mea ceva. Toţi aceşti copii care s-au ţinut, uite (!) cum eşti şi tu, frumoşi, talentaţi şi serioşi, îmi fac o mare bucurie.

Numele dumneavoastră a rămas un reper în educaţia muzicală din Banat, dar şi din ţară…

Într-adevăr îmi vin elevi din multe judeţe, nu doar din Banat. Vor la Şcoala de arte din Timişoara, căci fără modestie, aici chiar se face şcoală.

Profesaţi de atâta timp. Ce diferenţe aţi putut observa de la generaţie la generaţie?

De la an la an observ o creştere a numărului de cursanţi care vin să se înscrie la noi la şcoală. Acum, bineînţeles că nu toţi sunt talentaţi sau îşi doresc din suflet asta. Alţii cred că e vorba de un câştig de bani mai rapid. Oricum, triem în limita locurilor disponibile.

Toţi interpreţii pot cânta de toate?  Adică şi la concursuri, şi la nunţi… Îi puteţi categorisi?

Nu pot cânta toţi orice. Aşa cum am mai spus, sunt interpreţi de scenă, care cântă două-trei piese, în costum, coboară şi atât. Sunt interpreţi de nunţi, unde trebuie să fi mai complex, şi pe urmă sunt ceilalţi, de birturi. Un artist adevărat este cel care face diferenţa între scenă şi eveniment.  Una cânţi la un concurs, adică piese autentice, doinele cu florile ei corecte, în ţinuta corectă şi sigur că altfel stau lucrurile la evenimente.

Floarea din grădină este festivalul care în 1983 v-a adus marele premiu şi v-a lansat propriu-zis. Atunci aţi avut debutul…

Da, aşa este. Bine, am cântat şi înainte, dar după acest concurs m-a cunscut toată lumea.

Mă leg de această temă şi v-aş întreba dacă un interpet poate avea succes şi fără participarea la concursuri?

Da, pot avea doar talentele native, care efectiv sunt născute cu darul ăsta. Pe aceia îi numeri pe degete, şi îi numim rapsozi populari.

Facem acum o trecere: de la elevi, la dumneavoastră. Cum se întâmplă că artistul Carmen Popovici Dumbravă, născută în Lipova, judeţul Arad are un mare lipici la publicul din Caraş Severin. Loc, unde se cunoaşte faptul că oamenii sunt pretenţioşi în materie de muzică.

Probabil cum am studiat de mică la Timişoara… Prima mea nuntă unde am cântat a fost la Cănicea, judeţul Caraş Severin. Eram foarte tânără, cred că prin clasa a zecea. Oamenii m-au tot chemat la evenimente. Simţeam ritmul de brâu, de horă, şi ştiam să fac diferenţa. Acesta este cel mai important aspect pentru ei. Cânt mai mult în zona lor decât în zona de unde provin.  Doinele nu le simţeam ca acum, însă cu trecerea anilor m-am îndrăgostit de ele. Şi în pustă e frumos, dar în Caraş se cântă mult mai mult, lumea te apreciază şi înţelege.

Acolo, practic, îţi dai examenul ca interpret…

Da, pentru că acolo toată lumea cântă, deci înţelege muzica. De exmplu, la masă, la o nuntă în sat acolo vine câte vreun bătrân, ia microfonul şi cântă. Sunt născuţi cu talent nativ. Cântă o doină de îţi vine să pleci acasă.

Vă propun un exerciţiu de memorie. Aţi traversat atâtea perioade muzicale. Ce s-a schimbat şi ce a rămas la fel în acest domeniu?

În ultimii ani lucrurile au luat o direcţie bună. Au fost anii 2000 când se încerca să nu se mai cânte atâta folclor, ci manele şi muzică de petrecere. Acum se revine la folclorul autentic datorită centrelor de cultură şi artă din întreaga ţară care au reînfiinţat ansambluri cu dansuri populare, orchestre şi solişti.

Este greu sau uşor, în ziua de azi să fii artist?

Greu. Cine zice că e uşor, nu e aşa. Mulţi pleacă la drum cu gândul că vor deveni solişti, ca să nu zic artişti, însă când văd cât e de muncit, renunţă. Este necesar repertoriul şi perseverenţa.

Ce ar mai putea aduce nou publicului, artista din dumneavoastră?

Am în lucru melodii noi. Chiar vreau să imprim câteva melodii.

Observ că interpreţii, probabil şi datorită programului încărcat, nu mai au timp să înregistreze melodii noi

Nu neapărat. Odată cu trecerea timpului experienţa îşi spune cuvântul, dai alte trăiri materialelor, le aşezi altfel în voce. Aştepţi acel moment şi nu mai scoatem atâtea piese pentru că acum încercăm să realizăm un material bun, pe care să îl promovăm peste tot până devine cunoscut. Lumea te asociază cu melodia. Nu se mai cumpără albume, ca înainte.

Sunteţi populară din toate punctele de vedere. Ţineţi foarte mult la familie, totodată. Este greu să împăcaţi şi familia dar şi atâţia oameni care vă iubesc?

Nu. Eu sunt foarte organizată şi ştiu să îmi împart timpul şi activităţile. Nu mi-a fost greu niciodată. Nici nu mi-am pus această problemă. Când a fost fiul meu mic m-a ajutat mama, pe toată perioada.

Aici este vorba şi de noroc…

Da. M-am născut cu mir în frunte, într-o zi de sărbătoare.

Cum de aţi scăpat cu alt nume decât cele asociate cu ziua Sânzienelor?

Păi pe mine mă cheamă Carmen, şi naşa mi-a pus numele, Rodica. Trebuia să mă cheme Liliana sau Sânziana, dar taicămiu fiind intelectual s-a opus. Nu i se păreau nume potrivite. Era un film pe vremuri, Carmen dela Ronda, care era tare apreciat. Tatăl meu o ducea pe mama la acel film şi îi zicea că dacă vor avea o fată, aşa o va chema. Probabil era îndrăgostit de actriţă…(râde).

Vă consideraţi o femeie norocoasă?

Da. M-am născut cu mir în frunte. Numele Carmen parcă mi-a fost predestinat, căci în limba latină înseamnă cântec. Nimic nu e înâmplător, şi eu cred foarte mult în steaua mea norocoasă.

Vă împărţiţi norocul şi cu alţii. De pildă, cu elevii cărora le deschideţi uşa către viitorul profesional…

Da. Mereu le insuflu elevilor încredere în ei.

Profesionalismul se dezvoltă, sau trebuie să te naşti cu el în sânge?

Se dezvoltă, sigur. La început nimeni nu are experienţă, căci toţi îs copii. Şi eu când eram mai tânără am gafat uneori, angajată fiind chiar.

Vreau să vă întreb ceva ce se întreabă, în general, oamenii. Un interpret se mai ocupă şi cu altceva, pe lânga cântat?

Sigur că da. Sunt persoane care muncesc în timp ce fac şi şcoala de canto. Ajungi într-un punct când îţi faci o casă, dar trebuie să o întreţi sau te gândeşti că va veni vremea când nu vei mai putea cânta, şi atunci sigur, îţi creezi o afacere. Eu fiind la şcoală, meseria de profesor este cealaltă activitate.

Ţinând cont că în ultima perioadă un număr semnificativ de nume sonore din muzica românească, fie au decedat, fie s-au îmbolnăvit, cum vă afectează aceste veşti? În contextal în care un artist nu are voie să fie trist pentru mult timp…

Nu ţi-e totuna. Îţi pare rău şi de un om străin dacă auzi că păţeşte ceva. Cu atât mai mult de cunoscuţi, sau de familie. Trebuie să ştii să treci peste toate cumva, şi cu zâmbetul pe buze, când trebuie…

Schimbând registrul, vă place să gătiţi?

Da. Chiar gătesc pentru băieţii mei aproape zilnic. De multe ori au şi preferinţe şi le fac separat.

Aveţi o locuinţă mare. Cum vă descurcaţi? Aveţi ajutoare?

Am încercat, dar eu sunt mai pretenţioasă. Ca şi mine nu face nimeni. Nu mai am copil mic ceea ce îmi uşurează treaba.

Sunteţi o gazdă primitoare. Mereu aţi deschis uşa casei pentru cei care vă apreciază, şi deşi este greu să mai oferi publicului noutăţi despre Carmen Popovici Dumbravă, aşteptăm să completaţi repertoriul muzical bănăţean cu melodiile dumneavoastră.

La fel aştept şi eu de la elevii mei. Chiar dacă este de investit, toate aspectele sunt importante. Mă bucur să îmi fie respectate sfaturile, iar ulterior să văd rezultatele.